Copilul salcamului

se-ncaiera franturi de inviere

ce picura, cu toamna, peste soapte

proscrisii, chiar cu drept la mangaiere,

vibrand amarnic a lumina-n noapte

e totusi peste ganduri prea devreme

s-a-napoiat si regele la stana

in scotocirea-albastra din zabrele

s-au rasfirat fuioarele de zana

zburau luceferi peste valea firii

cat muntele visat, copil adaos

se zamislea tacut, oda iubirii

dorinta, neputinta de repaos

si visul se nastea din intamplari

din simple si profane bucurii

proscrisi albastri, dincolo de zari,

reinnodau fuiorul de vecii

e rupere de nori intru poeme

si zanele au renuntat la plans

desi e peste ganduri prea devreme

icoanele in ceruri s-au aprins

E luna plina in adancuri

Ca un izvor ce se revarsa

Peste tristeti, peste pamanturi,

In cinstea dorului de-acasa

Nu mai visam o noapte alba

Ci doar un gand de demnitate,

proscrisi uitati, vibrand a toamna

in ciuda frigului din noapte

e cald in ganduri si-n opinii

se-ntuneca de-albastru zarea

au impietrit in santul firii

cei care nu voiesc uitarea

priviti-ne atent o data

voi care ati pasit alene

mai jos, mai jos, inca o treapta

de moarte inca n-avem vreme

se impietreste-n vesnicii

aceasta crunta batalie

caci noi suntem, voi nu veti fi

la cea din urma liturghie

Copilul salcamului

L-a crescut cu rodul fructului sau

Si l-a ocrotit cu visul lui cel mai alb,

L-a iubit cu glasul vantului

Si i-a dat puterea de a se indoi sub furtuna.

Salcamul a crescut un inger

care, atunci cand a ajuns mare,

si-a luat zborul, adanc,

spre radacinile

celui care l-a crescut