Am vazut filmul asta de ceva vreme, si am avut o problema cu el de la inceput. Si inca o mai am. Acuma stiu ca o sa sara 90% ca e premiat si pieptanat. Ghinion. Eu tot nu pot sa pricep. Daca scopul filmului ar fi sa trateze o problema general umana, atunci ar propune o solutie, ar impune un punct de vedere. Daca ar vrea sa descrie societatea romaneasca actuala, atunci parca ar mai avea un sens – in faptul ca a cuprins magistral lipsa de perspectiva a unei intregi generatii si/sau clase sociale. Problema e ca spectatorul strain nu pricepe asta, servita asa cum e intr-o ciorba de sentimente si din nou, fara o solutie clara. Dar intr-un fel e mai bine ca spectatorul strain sa nu priceapa lipsa asta romaneasca de perspectiva , lipsa de initiativa si de deschidere spre universalitate – in ciuda faptului ca marea majoritate a filmelor romanesti contemporane se straduiesc sa i-o vare sub nas in formele cele mai variate.
Faza este ca filmul in sine m-a deranjat inca din timpul vizionarii. Si mi-a luat o vreme sa imi dau seama de ce. Noroc pe mine ca era regizorul acolo, iar dupa film in sesiunea de intrebari si raspunsuri a afirmat ceva mai mult sau mai putin echivalent cu ceea ce afirma intr-un alt interviu (p-asta l-am pescuit online):
“Povestea din “Marti, dupa Craciun” este una universala. Cum ati reusit s-o adaptati la niste personaje romanesti si s-o aduceti mai aproape de scena nationala?
Nu am ce sa adaptez aici, filmul nu e un remake dupa vreun film american. E o poveste care se intimpla in Romania, dar se poate intimpla la fel de bine in Argentina, Coreea sau Olanda. Nu a fost nimic de adaptat. Personajele apartin middle class-ului romanesc.”
Si atunci m-a lovit. Aha. Povestea intr-adevar se poate intampla si se intampla oriunde. Modul de abordare al problemei insa este tipic romanesc. Felul in care personajele fac fata situatiei este atat de tipic romanesc, incat filmul pierde orice urma de universalitate. Am incercat sa ma lamuresc. Si am intrebat. Raspunsul a venit foarte transant – pai nici nu era vorba de universalitate aici. Omul lucreaza cu societatea pe care o cunoaste; prezinta ceea ce vede, face ceea ce stie. Partea proasta e ca asta cam facem cu totii. Ne mandrim cu ciorba noastra nationala, fara a ne obosi sa scoatem nasul din ea si sa privim mai departe. Nu contest ca uneori facem lucrul asta foarte bine (ca in exemplul discutat aici). Dar contest ca asta o sa ne duca vreodata undeva. Nu inseamna nimic faptul ca ACEST film romanesc e premiat peste hotare, asa cum nu inseamna nimic faptul ca Herta Muller a luat Nobelul pentru literatura. Atata timp cat aceasta arta nu deschide spre ceva mai adanc decat ea insasi nu inseamna nimic. Prezinta o problema (pe care nu o rezolva – normal ca nimeni din sala n-a priceput cand s-a terminat filmul), dar nu reprezinta nimic. Si atata timp cat aceasta este arta care ne reprezinta, acesta ne este si locul in istorie (orice istorie ar fi aceasta – chiar si cea a cinematografiei).
