De ce mi-a placut CONCERTUL

Pentru inceput – un interviu cu Radu Mihaileanu – http://www.hotnews.ro/stiri-film-6529727-radu-mihaileanu-isi-lanseaza-filmul-concertul-kafka-fost-zece-ori-mai-mare-daca-trait-sub-ceausescu.htm

Filmul asta e fantastic. Daca nu l-ati vazut inca, trebuie neaparat. Eu l-am revazut zilele trecute, si mi-am amintit ca la momentul primei vizionari n-am apucat sa scriu nimic despre el. E un film care o sa te tina cu sufletul la gura pe toata durata, iar finalul este neasteptat. La fel si rezolvarea  – totul in film este proaspat, incitant, amuzant, palpitant, profund.

Este un film care imbina si uneste, si care transcende granitele de orice fel pentru a transmite un mesaj universal. Si nu e vorba doar de atingerea “armoniei perfecte” prin muzica in acest mesaj. E vorba si despre adevarul ca e in noi ceva mai adanc decat noi insine, si de felul in care fiecare din personaje contribuie propria realitate in conturarea unui tot unitar.

Pentru ca filmul nu se sfieste sa particularizeze, sa analizeze si sa ridiculizeze acolo unde este cazul, fiecare caracter, fiecare civilizatie, fiecare modus vivendi cu care vine in contact. Din contributiile imperfecte, mult prea umane, uneori tragice, alteori ridicole, ale fiecarui personaj si/sau tema tratata rezulta o creatie artistica ce oglindeste viata in deplinatatea ei.

M-am “burzuluit” ziele trecute cand m-a intrebat Edi de ce se uita oamenii la filme. Eu pana acum nu am dat o atentie prea mare cinematografiei. Dar am inceput sa vizionez filme din nou, mai mult sau mai putin constant. Cred ca am spus ceva in genul “am aflat si eu de ce se uita oamenii la filme”. Nu am vrut/putut sa dau un raspuns clar cand Edi a intrebat de ce. Ei, acum pot. Pentru ca exista filme ca si “CONCERTUL”. Vizionare si revizionare placuta!!!

P.S. Daca cineva planuieste sa vada filmul, vin si eu! As putea sa il revad la nesfarsit, sunt convinsa ca aduce ceva nou de fiecare data!

Alta tampenie – Polemica Paulescu: stiinta, politica, memorie

Cartea asta e scrisa de Peter Manu si Horia Bozdoghina. Seria Actual, editura Curtea Veche iar daca cineva va dori sa o citeasca, sa ma anunte. Va trimit exemplarul meu prin posta, ca mi-e cam jena sa tin asa ceva in biblioteca.

Initial, am apreciat informatiile de natura istorica, de cultura generala sa zicem asa, cuprinse in carte. Si mi-am propus sa o cetesc pana la capat, facand abstractie de concluziile partinitoare ale autorilor. Acum ca am cetit-o pana la capat, simt nevoia sa verific pana si informatiile alea. In rezumat, astia doi (a se ceti toate titlurile academice aferente) scot in evidenta toate scrierile antisemite ale lui Paulescu, argumenteaza cum si de ce e Paulescu punctul de plecare si cel mai important catalizator al antisemitismului in Romania, subliniaza ca nu prea avea el de ce sa se apropie de premiul Nobel (mai baga si o aluzie de plagiat pe ici colo sa fie mai credibila toata discreditarea) si…gata.

Nu ma pronunt asupra contributiei lui Paulescu la descoperirea si izolarea insulinei. Vreau sa caut toate articolele de cercetare in original, sa le cetesc si sa-mi fac o parere proprie, ca om de stiinta.

Ceea ce ma scoate din sarite este felul in care se toarna cenusa in capul unor personalitati din viata publica si politica romaneasca din ultimul secol. Si nu e vorba (doar) de Paulescu aici.

Cartea asta este inca un exemplu de slugarnicie intelectuala, de “integrare” cu pretul integritatii, de defaimare a istoriei pe principiul – cine n-are oi negre, sa si le inventeze. Si nu ma refer la acuzatiile aduse savantului in cartea de fata, cand spun asta. Ma refer la atitudinea “politically correct” in spatele careia se ascund autorii textului, pozitie din care orice evaluare obiectiva a istoriei spinoase a ultimului secol este practic imposibila.

To be continued

Era sa uit! Punctul culminant al cartii de fata il constituie analiza psihologica a “cazului Paulescu” -  citez “Iata deci ipoteza noastra despre cauza antisemitismului lui Nicolae C. Paulescu. In perioada in care Paulescu invata medicina de la Lancereaux (…) evreul Widal era, in aceeasi clinica, liderul de necontestat al generatiei din care facea parte si tanarul roman.(…)In cursa imaginara dintre urmasii lui  Lancereaux si Dieulafoy, iesise invingator evreul Widal. Acest fapt ii provoaca lui Paulescu, inca fragilizat de moartea tatalui (atat cel biologic, cat si cel intelectual) cu numai un an inainte, rana sinelui. (….) E ca si cum, la fiecare succes al lui Widal, Paulescu trebuie sa-si demonstreze superioritatea biologica, culturala si religioasa fata de poporul israelitului ajuns sa fie, in locul lui, centrul atentiei”. Adica o lucrare menita sa analizeze logic si rational, poate chiar nepartinitor, meritele si carentele savantului Paulescu, isi sfarseste argumentarea printr-o elucubratie psihanalitica. SERIOUSLY!!!!! Sau vorba romanului – la toti ni-i greu!

To be continued (II)

Un film tampit – Marti, dupa Craciun

Am vazut filmul asta de ceva vreme, si am avut o problema cu el de la inceput. Si inca o mai am. Acuma stiu ca o sa sara 90% ca e premiat si pieptanat. Ghinion. Eu tot nu pot sa pricep. Daca scopul filmului ar fi sa trateze o problema general umana, atunci ar propune o solutie, ar impune un punct de vedere. Daca ar vrea sa descrie societatea romaneasca actuala, atunci parca ar mai avea un sens – in faptul ca a cuprins magistral lipsa de perspectiva a unei intregi generatii si/sau clase sociale. Problema e ca spectatorul strain nu pricepe asta, servita asa cum e intr-o ciorba de sentimente si din nou, fara o solutie clara. Dar intr-un fel e mai bine ca spectatorul strain sa nu priceapa lipsa asta romaneasca  de perspectiva , lipsa de initiativa si de deschidere spre universalitate – in ciuda faptului ca marea majoritate a filmelor romanesti contemporane se straduiesc sa i-o vare sub nas in formele cele mai variate.

Faza este ca filmul in sine m-a deranjat inca din timpul vizionarii. Si mi-a luat o vreme sa imi dau seama de ce. Noroc pe mine ca era regizorul acolo, iar dupa film in sesiunea de intrebari si raspunsuri a afirmat ceva mai mult sau mai putin echivalent cu ceea ce afirma intr-un alt interviu (p-asta l-am pescuit online):

“Povestea din “Marti, dupa Craciun” este una universala. Cum ati reusit s-o adaptati la niste personaje romanesti si s-o aduceti mai aproape de scena nationala?

Nu am ce sa adaptez aici, filmul nu e un remake dupa vreun film american. E o poveste care se intimpla in Romania, dar se poate intimpla la fel de bine in Argentina,  Coreea sau Olanda. Nu a fost nimic de adaptat. Personajele apartin middle class-ului romanesc.”

Si atunci m-a lovit. Aha. Povestea intr-adevar se poate intampla si se intampla oriunde. Modul de abordare al problemei insa este tipic romanesc. Felul in care personajele fac fata situatiei este atat de tipic romanesc, incat filmul pierde orice urma de universalitate. Am incercat sa ma lamuresc. Si am intrebat. Raspunsul a venit foarte transant – pai nici nu era vorba de universalitate aici. Omul lucreaza cu societatea pe care o cunoaste; prezinta ceea ce vede, face ceea ce stie. Partea proasta e ca asta cam facem cu totii. Ne mandrim cu ciorba noastra nationala, fara a ne obosi sa scoatem nasul din ea si sa privim mai departe. Nu contest ca uneori facem lucrul asta foarte bine (ca in exemplul discutat aici). Dar contest ca asta o sa ne duca vreodata undeva. Nu inseamna nimic faptul ca ACEST  film romanesc e premiat peste hotare, asa cum nu inseamna nimic faptul ca Herta Muller a luat Nobelul pentru literatura. Atata timp cat aceasta arta nu deschide spre ceva mai adanc decat ea insasi nu inseamna nimic. Prezinta o problema  (pe care nu o rezolva – normal ca nimeni din sala n-a priceput cand s-a terminat filmul), dar nu reprezinta nimic. Si atata timp cat aceasta este arta care ne reprezinta, acesta ne este si locul in istorie (orice istorie ar fi aceasta – chiar si cea a cinematografiei).

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.