Ma gandeam astazi la limba romana. Si ma gandeam la ea ca la o doina.
Tocmai am terminat de ascultat CD-ul lui Gheorghe Zamfir, Cele mai frumoase doine.
http://www.fanmusic.ro/Gheorghe-Zamfir-Cele-mai-frumoase-Doine-6-p-17741-p.html
E acompaniat la orga de Cristian Micsunescu, si m-a frapat ceea ce spune el acolo, si anume: Orga, acompaniata la randu-i de naiul meu, simbolozeaza caracterul sacru si universalitatea folclorului romanesc.
Si ma gandesc de mult timp la Enescu. La universalitatea muzicii romanesti, la universalitatea gandirii, la universalitate ca singura valoare care ne poate scoate din anonimat.
Are dreptate, in primul rand Zamfir. Avem valori de respiratie universala. Poate doar le-am particularizat prea mult. Mult prea mult. Mi-e greu sa scriu despre orice e romanesc, fiindca ma doare aceasta rana deschisa, de a nu stii cum sa tin vie in mine o tara care nu mai este. E in cel mai bun caz, umbra unei tari, sau umbra unei umbre. Dar atata timp cat mai e un pumn de oameni acolo, care respira romaneste….si atata timp cat mai e cate un petec de pamant ici colo unde stelele rasar romaneste, imi fac datoria mai departe. Nu vad alta cale, decat universalizarea a tot ceea ce e romanesc. Nu stiu cum se poate face asta, atata timp cat aproape nu mai existam nici pe harta, iar institutiile care ne “reprezinta” cultural peste hotare sunt in cel mai bun caz penibile. Pot doar sa stau la postul meu, si sa le mai pun romaneste cucuveaua pe varful casei (http://video.google.com/videoplay?docid=-1908066949941901762#). Si sa sper ca si altii fac la fel, cativa cel putin.
Toti sunt liberi sa ma judece. Dar nu raspund decat comentariilor constructive. Stiu doar un singur lucru, ca n-am nici cea mai vaga idee ce fac. Dar am ajuns aici pentru un motiv si fac ceea ce simt ca trebuie si pot sa fac. Si sunt fericita facand asta. Restul sunt detalii. Si ii voi respecta si ajuta (si mai presus de toate, voi face tot posibilul sa nu-i judec) pe toti cei care fac ceva constructiv in aceeasi directie ca si mine. Fiecare in felul in care crede de cuviinta. Si ii voi ignora pe toti cei care vin sa distruga. Pentru ca e prea putin ceea ce cladesc eu aici, ceea ce se cladeste in general, si e cladit cu prea multa truda, si s-a distrus prea mult. Mult prea mult.
