Mircea Vulcanescu.* toate citatele sunt din cartea amintita aici si acum.
Pentru mine, foarte interesant. Mai ales ca tot traind printre straini de atata amar de vreme, sustineam sus si tare ca astora le lipseste o dimensiune. Pentru cei care credeau ca exagerez, cititi cartea si o sa va convingeti. Asa ca da, e oficial, astora chiar le lipseste o dimensiune.
Revenind la oile noastre, si la dimensiunile pe care ele le reprezinta.
Mircea Vulcanescu sintetizeaza magistral dimensiunea specific romaneasca. Este vorba simplu, despre lucrurile “pe care nu le-nteleg, si ni le tin drept vini, mai ales popoarele grave, popoarele care au ridicat – in zadarnicia lor – istoria deasupra cosmosului, pretinzand omului sa si asume raspunderi dumnezeiesti”. “Existenta romaneasca nu cuprinde numai lumea de aici, ci si lumea de dincolo. O afli despartita printr-o schimbare de fire a fiintei. Lumea de dincolo nu e pentru noi “afara” din lumea de aici. Ceea ce ne desparte de ea este un fel de opreliste interna, de vama, de deosebire de domeniu existential, de experienta a fiintei, asemanatoare aceleia care ne indreptatea sa vorbim, inainte de celalalt razboi (si acum!!!) de fratii “de dincolo”. “Existenta nu se desfasoara pentru roman, in esenta, pe planul faptului, ci pe acela al felului de a fi, negatia nu are functiunea de suprimare a existentei, ci numai de ordonare a posibilitatilor, de limitare a felurilor ei de a fi”. “Starea normala a romanului e lipsita de sentimentul gravitatii existentei”. “Ceea ce il face sa faptuiasca nu este sentimentul ca rezultatul atarna de fapta, ci nevoia de a se pune in regula cu randuiala lucrurilor, de a-si implini rostul”. “Fapta omului e comunicare, semn, gest ritual, masurat de functia lui, nu de rezultat. Iar moralitatea e “randuiala”. “
Prima concluzie importanta a acestui studiu, este, si voi folosi din nou cuvintele autorului faptul ca “romanul are sentimentul, in tot ce face, ca ia atitudine in vecinicie, si integrarea omului in vecinicie nu o da fapta eficienta, ci purtarea simbolica sau rituala”. Aceasta afirmatie puncteaza pe de o parte inclinatia spiritului romanesc spre mitologie, spre credinte, mituri si rituri. Departe de a fi o vina, aceasta inclinatie nu este altceva decat o modalitate de comunicare cu universul, de integrare in cosmos. Si trebuie acceptat faptul ca, sub mutiplele ei fete, dezradacinarea vizeaza si aceasta legatura.
A doua concluzie, care deriva din prima, este ca pentru roman istoria este prezenta. Trecutul este prezent, la fel si viitorul, avand doar un alt registru existential, o alta calitate a fiintei. Cand vorbeste despre Calugareni, spiritul romanesc actual vorbeste despre o parte a existentei sale, petrecuta la un alt nivel ontologic. La fel, cand este vorba despre o mostenire lasata celor ce vor sa vina. Este aici toata conceptia despre nemurire a geto-dacilor, si ramane o intrebare interesanta cum aceasta atitudine pe care multi o numesc generic “lipsa de teama in fata mortii” a ramas o trasatura definitorie a oamenilor acestor locuri, pana in prezent.
E foarte clar. Pentru orice occidental, tot ceea ce nu e aici si acum nu exista, tot ceea ce exista se termina o data cu viata, si tot ceea ce a fost practic nu conteaza pentru ca nu mai exista. Pentru roman, totul exista, chiar daca nu e aici si acum. Lucrurile care au fost sunt prezente “de-a pururi” , la fel chiar si lucrurile care vor sa fie (a se citi Romania Mare).
Si ma intorc din nou la dezradacinare, pentru ca trebuie punctat aspectul acesta fundamental al unei legaturi organice cu trecutul. Fara el, o parte din fiinta romanului nu exista. E ca si cum i-ar fi amputat un picior sau un brat. Dezradacinarea vizeaza si aceasta legatura.
In ultimul rand, si aici punctul meu de vedere diverge de cel al autorului, este ca romanul, in ceea ce face, isi asuma responsabilitatea in fata istoriei si a vesniciei. Autorul conclude, incorect dupa parerea mea, ca firea romanului nu este predispusa actiunii practice. Dar tot el mentioneaza, ca pentru roman “tot ce e la locul lui si la timpul lui, in ordine, cu rost, e sfant”. Da, romanul nu actioneaza ca si apuseanul, pentru ca “poate” sau pentru ca “trebuie”. In tot ceea ce face, romanul trebuie sa aiba perspectiva eternitatii, durabilitatii, sa ia atitudine in fata vesniciei. Si nu ne este definitorie starea de blegeala meditativa a ciobanului din Miorita, ci starea pe care autorul o numeste “caracterul chinuit, disperat, de icnet, de convulsie, de crispatie interioara, pe care il au intoarcerile active ale spiritului romanesc” caracteristica, de exemplu, generatiei pasoptiste. Spiritul romanesc actioneaza sa puna vesnicia in ordine, si acest salt existential calitativ, este, trebuie sa fie, insotit de toate chinurile aderente oricarei faceri.
Sub acest aspect, as vrea sa concluzionez, ca imputarea lipsei de faptuire la romani (poate cea mai mare vina care ni se aduce), este doar un alt aspect al incercarii de dezradacinare a acestui neam, a scoaterii lui din matca de dezvoltare fireasca. Niciodata nu am fost lasati sa crestem organic, in vesnicia noastra. Dar dimensiunile pe care operam au ramas neschimbate, tocmai pentru ca implica inradacinarea in vesnicie, si o data cu ea, in istorie, cum am dezvoltat mai sus. Si paradoxal, aceasta inadacinare este ceea ce ne da libertate, in fata mortii, a vietii, si a eternitatii. Libertate de faptuire si libertate de creatie. Si atunci zic asa: dati romanului o motivatie demna de registrul sau ontologic, de dimensiunile fiintei sale, si o sa aveti un Marasti, Marasesti, Oituz la fiecare colt de strada.
