SACRIFICIILE DACILOR
- note de lectura –
Populatia de la nordul Dunarii se evidentiaza intre secolele 5 i.Chr. – 1 d.Chr. nu atat prin organizarea administrativ-teritoriala si politica, ci mai ales printr-o religie unitara si unificatoare, a carei dezvoltare diferentiaza populatia geto-daca fata de vecinii sai. In cadrul dezvoltarii acestui sistem religios, sacrificiile practicate joaca un rol aparte, dinamica lor fiind interesanta din punctul de vedere al celui care doreste sa inteleaga geometria dupa care isi ritmau existenta strabunii nostri.
Cel mai cunoscut sacrificiu dacic, al aruncarii unui razboinic in sulite, este descris de Herodot: “cativa dintre ei, asezandu-se la rand, tin cu varful in sus trei sulite, iar altii apucandu-l de maini si de picioare pe cel trimis la Zalmoxes, il leagana de cateva ori si apoi, facandu-i vant, il arunca in sus, peste varful sulitelor. Daca, in cadere, omul moare strapuns, raman incredintati ca zeul le este binevoitor; daca nu moare, atunci il invinuiesc pe sol, hulindu-l ca este un om rau; dupa ce arunca vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut, ii spun solului, cat mai este in viata.” Potrivit istoricului Dan Oltean[i], sacrificiul relatat de Herodot nu este facut lui Zalmoxes, ci a fost doar instaurat de acesta. Sacrificiul este inchinat zeului razboiului, unul din zeii triadei divine dacice, in cadrul careia se regasesc, ca in toate religiile indo-europene, corespondenti pentru Cronos, Tales, si Heracles (zeul cerului, zeul pamantului, zeul razboiului). Acelasi istoric mentioneaza ca sacrificiul mesagerului, efectuat conform izvoarelor antice o data la 5 ani, era necesar doar pe timp de pace cand comunicarea cu zeul razboiului nu se realiza prin moartea eroica pe campul de lupta. Acest autosacrificiu echivala cu o astfel de moarte. Pe de alta parte, conotatiile sacrificiului par a fi mai ample, inscriindu-se in ritmurile cosmice inscrise in sanctuarele de la Sarmizegetusa, si nu numai. Ioan Rodean[ii] demonstreaza faptul ca sanctuarul mare rotund este o imagine a universului, numarul si asezarea stalpilor potcoavei, ai cercului interior, si ai cercului exterior, corespunzand respectiv situatiilor cosmice ale soarelui, lunii, si celor 5 planete cunoscute (Saturn, Jupiter, Marte, Venus, Mercur). In pentagonul planetelor se distinge, in sanctuarul mare rotund, o periodicitate de 5 ani (identica cu aceea a sacrificiilor), prin impartirea celor 180 de stalpi, pe de o parte, in 5 grupuri de cate 36 de stalpi (fiecare stalp reprezentand 10 zile), iar pe de alta parte prin aranjarea stalpilor in sistemul 6+1, evidentiiindu-se faptul ca soarele, in decurs de 5 ani, traverseaza prin zodiac 60 de pozitii. Trebuie mentionat faptul ca sacrificiile umane de tipul celor descrise de Herodot sunt specific unei perioade anterioare reformei religioase a lui Deceneu si construirii sanctuarelor de la Sarmizegetusa. In aceasta perioada a statului dac centralizat din secolele 1 i.Chr – 1 d.Chr. , sacrificiile umane inceteaza, preotii fiind singurii mediatori intre muritori si divinitate. De aceea, coerenta temporala mentionata mai sus, cu atat mai stranie, vine ca un argument in plus pentru caracterul continuu si dezvoltarea permanenta a sistemului religios dacic pe parcursul a 6 secole. In plus, autosacrificiul ramane o parte integranta a sufletului si mentalitatii dacice, pana la cucerirea romana. In acest sens, edificatoare sunt imaginile de pe Columna lui Traian descriind sacrificiul colectiv al preotilor (Scena 120) si sinuciderea lui Decebal (scena 145). Desi pentru aceasta perioada tarzie exista dovezi clare a incetarii sacrificiilor umane din randul dacilor, medierea cu divinul fiind un atribut al preotilor, idea sacrificiului personal, a autosacrificiului, ramane o constanta a spiritualitatii geto-dacice. Este probabil locul sa amintim ca, spre deosebire de vecinii lor, geto-dacii nu credeau in metempsihoza, ci in mutarea sufletului intr-o lume fericita, dupa modelul instaurat de Zalmoxes. Moartea se pare, era vazuta ca momentul despartirii sufletului de trup, aceasta fiind ajutata prin incinerarea trupului, care rezulta in eliberarea sufletului.
Sacrificiile inchinate celorlalte doua divinitati ale triadei sunt deduse de Dan Oltean (opera citata), ca fiind sacrificarea berbecilor pentru zeul cerului, si oferirea de ofrande vegetale pentru divinitatea pamantului. Este posibil ca, dupa modelul poparelor celtice, in cinstea divinitatii agrare, sa se fi practicat sacrificiul prin incinerarea victimelor inchise intr-o papusa de paie colosala.
Pe de alta parte, se observa in decursul timpului, inlocuirea persoanelor sacrificate din randul razboinicilor daci, cu sacrificarea prizonierilor de razboi. Expunerea craniilor unor fruntasi romani invinsi in victoria impotriva generalului Fuscus, este graitoare in acest sens. De asemenea, se practica ritualul de factura scitica al agatarii prizonierilor ucisi de trunchiuri de copaci, unde urmau sa fie devorati de zeul razboiului si de lupi, reprezentantii acestuia. In timp ce capetele puteau fi pastrate ca trofee, ramasitele se inhumau ulterior, mormintele sacrificatilor fiind astfel diferite de cele ale sacrificantilor, care la disparitie erau generalmente incinerati.
In incheiere, trebuie mentionata sacrificarea de animale la banchetele funerare, asemanatoare pomenilor ortodoxe contemporane. Decedatul era tinut trei zile, iar inainte de a fi incinerat, pe rugul funerar se sacrificau atat animale psihopompe (calul, cainele), cat si animale care puteau fi consumate in cadrul unui banchet (pasari, porcine, bovine, etc). Asezarea pe rug a decedatului pare sa corespunda simbolic aruncarii solului in sulite. Focul rugului, intermediar intre pamant si cer, la fel ca si pozitia solului sacrificat, avea asa cum am spus rolul de a separa sufletul de trup (spre deosebire de crestinism, “pacatul” in conceptia geto-dacilor avea un caracter pur ontologic, nascandu-se din amestecul eterogen al sufletului cu trupul). Acest foc intermediar intre lumi, personificat asemeni soarelui si considerat de sorginte divina, va fi prezent si in sanctuarul mare rotund de la Sarmizegetusa, pe vatra din potcoava, in jurul lui cladindu-se atat reprezentatii ale sistemului planetar, cat si concepte perene referitoare la rolul razboinicului in univers. Ca expresie a acestor concepte, sacrificiile dacice par sa cunoasca o evolutie continua, dar unitara, devenind nu numai modalitati de comunicare cu divinul, ci si parti integrante ale sufletului geto-dac.
[i] Dan Oltean, Religia Dacilor. Editura Saeculum, Bucuresti 2006
Informatiile din acest studiu provin din opera scriitorului Dan Oltean citata mai sus, fiind completate din sursele mentionate si de interpretarile autoarei.
[ii] Ioan Rodean, Graiul Pietrelor de la Sarmizegetusa. Editura Litera, Bucuresti 1980
